Am fost un elev/student si mai tarziu, un angajat de-a dreptul incomod: adresam intrebari " nelalocul lor", un fel de Bula, exprimat astfel pentru ca am inca simtul umorului. Am avut sansa, insa, de cele mai multe ori, de oameni, supervizori care mi-au acceptat "nebunia creativa" sau poate ca au vazut altceva (omg) sau pur si simplu faptul ca imbunatateam starea financiara pentru ca, e nevoie sa recunoastem, orice angajat, firesc, aduce o anume contributie si.. ce sa vezi.. chiar financiara fiecarei firme/societati pentru care presteaza. Sa trecem peste.
Vreau sa rememorez prima mea intalnire cu ... fizica. Simplu: nu am inteles aproape nimic, chiar m-am enervat: de ce, la naiba?! sa-mi pierd timpul afland cand o bila, etc, va ajunge la baza planului inclinat; pur si simplu imi rapea din timpul dedicat lecturarii poeziilor si/sau prozei, deja renuntasem la acea vreme la pictura. Nu, nu a fost in nici un fel vina vreunui profesor (chiar beneficiam de un profesor de real renume in vremea anilor "80), a fost doar obraznicia mea sau pur si simplu marele meu dezinteres de la acea vreme.
Si... shit, urma vremea cand era necesar sa dau examenul de "treapta". Cum eram eu in relatia cu aceasta materie denumita "fizica"? Direct spus: pamant de flori dublat de un dezinteres a-u-ten-tic; trecusem de partea de revolta, credeti-ma, chiar imi dadusem silinta, daca ma pot exprima astfel, sa inteleg; nu, opacitate totala de-aia de adanc in noaptea nestiintei. Putina panica si oarece repliere din partea alor mei (se dovedise faptul ca eu nu eram chiar lipsita de o anume dotare intelectuala).
Norocul lor si mai precis, al meu, a fost faptul ca un anumit inginer (da, nu era profesor la vremea aceea, acum, da, acum este profesor universitar) m-a facut intr-un mod atat de simplu si firesc sa ma indragostesc pur si simplu de fizica. Imi amintesc si acum, cu mare drag si recunostinta cum m-a intampinat atunci cand am ajuns, oarecum obligata de ai mei, sa "il vizitez". Prima mea asteptare a fost de genul: ei, hai sa vedem, cu toate ca eu, personal ma consideram atunci o reduta invinsa. M-a cucerit pur si simplu inca de la prima intalnire, deoarece pentru acel om, fizica reprezenta de-a dreptul o poezie, era o manifestare a frumusetii naturii si o incarcatura atat de logica a evenimentelor. Chiar m-a facut sa ma intreb, la acel moment, cum, la naiba?!, refuzasem ceva atat de frumos si de logic? Avea asa, un mod de a darui nu numai stiinta ci si bucuria de a experimenta, de a dovedi fara pic de ingamfare si, mai ales de a transmite acel "nu stiu ce" profund, cu o anume greutate in ale devenirii, fara a da buzna in viata interlocutorului, chiar daca acela era un copil, astfel cum eram eu atunci si, aproape ca sunt sigura ca, la vremea aceea nu absolvise cine stie ce cursuri in ale pedagogiei (asa, mai imi dau eu inca un motiv de a recunoaste valoarea unui om dincolo de diverse diplome; da, degeaba le ai daca nu ai altceva, mult, mult mai inalt. Avea bucuria de a respecta practic omul din fata sa si de a-i da atat de simplu din invatatura sa. Da, domnule profesor, dumneavoastra va datorez faptul ca am devenit un inginer si mai ales faptul ca am avut ocazia, intamplarea de a fi invatat, macar o anume profunzime din ceea ce inseamna in a te darui pasiunii personale.
Va multumesc cu profunda gratitudine acum, dupa cca 30 de ani de cand dvs. ati daruit nu numai formule ci mult suflet si puterea de a da mai departe aceasta autentica bucurie.
Completare/ Actualizare: Poate, aproape sigur (da, am simtul valorii si masurii, un simt al auto valorii uneori de-a dreptul distrugator sau in termeni populari "imi cam pun bete in roate" dorind de la mine mai mult, considerandu-ma, cel putin, in trecut, insuficienta mie insami- asta doar datorita dorintei mele continui de a evolua) nu am devenit un "mare inginer" dar aceasta persoana draga sufletului meu m-a facut sa devin mai aproape de a fi om si de a dovedi (da, mai am multe de imbunatatit in relatia mea cu mine insami si cu orice alta fiinta) meseria de OM, dincolo de diplome.
Multumesc domnule Profesor pentru timpul de a fi raspuns la ceea ce eu, intr-un rastimp de sinceritate cu mine insami, deci cu Universul, am recunoscut contributia dvs. asupra a ceea ce sunt. Va multumesc pentru sinceritate (dintotdeauna ati debordat de acest sentiment, pe care eu il denumesc mai degraba angajament).
Va multumesc, recunosc, cu lacrimi in ochi., fara a fi siropoasa, ci doar om. Normal, consider
Dragi copii, Daria si David (ma adresez in aceasta ordine cronologica a venirii voastre pe lume- asta a fost; nu este legat de o anume preferinta/clasificare personala), pastrati in sufletul vostru si recunoasteti orice v-a adus valoare si v-a innobilat (rasarit sau apus de soare, planta, insecta, orice "banala" existenta a unui sentiment, a unui zambet chiar a unui trecator necunoscut, a unei fiinte sau persoane si mai ales a unui om, om avand conotatia aceea de fiinta plina de "a fi" si de "a transmite" bucuria de a fi" in mod plenar si creativ, lipsit de orice mod de exprimare a ingamfarii) in, atat de simplu, a voastra fiintare "a fi" si de "a deveni" voi, cu adevarat. Si.... important ( o spun acum dupa oarece decenii de fiintare a mea, nu doar viata, - faceti distinctia clara, da ?, sa revenim, deci voi faceti, trati, creati ceea ce va place fara limitari sociale sau de orice alt tip, de nici un fel. Va asigur ca, oricand, va voi fi alaturi si va voi sustine in ceea ce voi, dragi mei oameni sunteti si/sau doriti a fi.
Consemneaza o mama "crazy", cum deseori glumim si, va asigur, chiar daca este aparent atipica (da, nu v-ati nascut intr-o familie conformista- da, si tatal vostru va sustine, fiind si el atipic, in sensul bun si creativ), o mama "crazy'" in sensul cel mai responsabil si iubitor mod.
With love, astfel se semneaza de obicei, nu-i asa?!, your parents; hai ca l-am introdus si pe tatal vostru in povestea aceasta.
P.S. Il anuntati voi despre acest aspect, va rog Sper sa fie de acord. Va multumesc, dragi oameni.
Read more...
Vreau sa rememorez prima mea intalnire cu ... fizica. Simplu: nu am inteles aproape nimic, chiar m-am enervat: de ce, la naiba?! sa-mi pierd timpul afland cand o bila, etc, va ajunge la baza planului inclinat; pur si simplu imi rapea din timpul dedicat lecturarii poeziilor si/sau prozei, deja renuntasem la acea vreme la pictura. Nu, nu a fost in nici un fel vina vreunui profesor (chiar beneficiam de un profesor de real renume in vremea anilor "80), a fost doar obraznicia mea sau pur si simplu marele meu dezinteres de la acea vreme.
Si... shit, urma vremea cand era necesar sa dau examenul de "treapta". Cum eram eu in relatia cu aceasta materie denumita "fizica"? Direct spus: pamant de flori dublat de un dezinteres a-u-ten-tic; trecusem de partea de revolta, credeti-ma, chiar imi dadusem silinta, daca ma pot exprima astfel, sa inteleg; nu, opacitate totala de-aia de adanc in noaptea nestiintei. Putina panica si oarece repliere din partea alor mei (se dovedise faptul ca eu nu eram chiar lipsita de o anume dotare intelectuala).
Norocul lor si mai precis, al meu, a fost faptul ca un anumit inginer (da, nu era profesor la vremea aceea, acum, da, acum este profesor universitar) m-a facut intr-un mod atat de simplu si firesc sa ma indragostesc pur si simplu de fizica. Imi amintesc si acum, cu mare drag si recunostinta cum m-a intampinat atunci cand am ajuns, oarecum obligata de ai mei, sa "il vizitez". Prima mea asteptare a fost de genul: ei, hai sa vedem, cu toate ca eu, personal ma consideram atunci o reduta invinsa. M-a cucerit pur si simplu inca de la prima intalnire, deoarece pentru acel om, fizica reprezenta de-a dreptul o poezie, era o manifestare a frumusetii naturii si o incarcatura atat de logica a evenimentelor. Chiar m-a facut sa ma intreb, la acel moment, cum, la naiba?!, refuzasem ceva atat de frumos si de logic? Avea asa, un mod de a darui nu numai stiinta ci si bucuria de a experimenta, de a dovedi fara pic de ingamfare si, mai ales de a transmite acel "nu stiu ce" profund, cu o anume greutate in ale devenirii, fara a da buzna in viata interlocutorului, chiar daca acela era un copil, astfel cum eram eu atunci si, aproape ca sunt sigura ca, la vremea aceea nu absolvise cine stie ce cursuri in ale pedagogiei (asa, mai imi dau eu inca un motiv de a recunoaste valoarea unui om dincolo de diverse diplome; da, degeaba le ai daca nu ai altceva, mult, mult mai inalt. Avea bucuria de a respecta practic omul din fata sa si de a-i da atat de simplu din invatatura sa. Da, domnule profesor, dumneavoastra va datorez faptul ca am devenit un inginer si mai ales faptul ca am avut ocazia, intamplarea de a fi invatat, macar o anume profunzime din ceea ce inseamna in a te darui pasiunii personale.
Va multumesc cu profunda gratitudine acum, dupa cca 30 de ani de cand dvs. ati daruit nu numai formule ci mult suflet si puterea de a da mai departe aceasta autentica bucurie.
Completare/ Actualizare: Poate, aproape sigur (da, am simtul valorii si masurii, un simt al auto valorii uneori de-a dreptul distrugator sau in termeni populari "imi cam pun bete in roate" dorind de la mine mai mult, considerandu-ma, cel putin, in trecut, insuficienta mie insami- asta doar datorita dorintei mele continui de a evolua) nu am devenit un "mare inginer" dar aceasta persoana draga sufletului meu m-a facut sa devin mai aproape de a fi om si de a dovedi (da, mai am multe de imbunatatit in relatia mea cu mine insami si cu orice alta fiinta) meseria de OM, dincolo de diplome.
Multumesc domnule Profesor pentru timpul de a fi raspuns la ceea ce eu, intr-un rastimp de sinceritate cu mine insami, deci cu Universul, am recunoscut contributia dvs. asupra a ceea ce sunt. Va multumesc pentru sinceritate (dintotdeauna ati debordat de acest sentiment, pe care eu il denumesc mai degraba angajament).
Va multumesc, recunosc, cu lacrimi in ochi., fara a fi siropoasa, ci doar om. Normal, consider
Dragi copii, Daria si David (ma adresez in aceasta ordine cronologica a venirii voastre pe lume- asta a fost; nu este legat de o anume preferinta/clasificare personala), pastrati in sufletul vostru si recunoasteti orice v-a adus valoare si v-a innobilat (rasarit sau apus de soare, planta, insecta, orice "banala" existenta a unui sentiment, a unui zambet chiar a unui trecator necunoscut, a unei fiinte sau persoane si mai ales a unui om, om avand conotatia aceea de fiinta plina de "a fi" si de "a transmite" bucuria de a fi" in mod plenar si creativ, lipsit de orice mod de exprimare a ingamfarii) in, atat de simplu, a voastra fiintare "a fi" si de "a deveni" voi, cu adevarat. Si.... important ( o spun acum dupa oarece decenii de fiintare a mea, nu doar viata, - faceti distinctia clara, da ?, sa revenim, deci voi faceti, trati, creati ceea ce va place fara limitari sociale sau de orice alt tip, de nici un fel. Va asigur ca, oricand, va voi fi alaturi si va voi sustine in ceea ce voi, dragi mei oameni sunteti si/sau doriti a fi.
Consemneaza o mama "crazy", cum deseori glumim si, va asigur, chiar daca este aparent atipica (da, nu v-ati nascut intr-o familie conformista- da, si tatal vostru va sustine, fiind si el atipic, in sensul bun si creativ), o mama "crazy'" in sensul cel mai responsabil si iubitor mod.
With love, astfel se semneaza de obicei, nu-i asa?!, your parents; hai ca l-am introdus si pe tatal vostru in povestea aceasta.
P.S. Il anuntati voi despre acest aspect, va rog Sper sa fie de acord. Va multumesc, dragi oameni.
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu